În adolescența mea Zoltan era o voce a unei formații cu nume foarte neobișnuit, de pe o casetă pe care au adus-o acasă frații mei mai mari. Fredonam în neștire călărind bicicleta prin cartier cum “Violeta” ducea găleata la gunoi și știu și acum pe de rost toate numele din “gașca de la bloc” si mi-era mereu milă că numai bietul Țuți e mort la revoluție.
Zilele treceau, cozile la pâine continuau, pe mai multe rânduri. Mai târziu au apărut 2 mari minuni în viețile noastre: cablul TV și MTV. A treia a fost un televizor color cu telecomandă. Grupul Sarmalele Reci era în vogă și avea videoclipuri noi, iar Zoltan era tuns scurt și sarcastic. Avea deja un chip și o atitudine. Apoi au scos piesa “telefonul nu mai sună” cu care mi-au arătat că pot fredona la nesfârșit și cântece melodioase de dragoste. Am fost mereu un fan al lor pentru libartatea lor de exprimare. Partea tristă e că ceea ce atunci ni se parea amuzant, astăzi sună mai degrabă a profeție împlinită. Vorba lor că Țara te vrea prost a dat rezultate remarcabile în ultimii ani dacă sunt tot mai multe știri adevărate pe care nu le poți diferenția de cele pamflet.
La fel ca mișcarea dezordonată a moleculelor dintr-un pahar cu apă, ne-am întersectat de mai multe ori drumurile, am povestit, am glumit, am cântat, am filmat cu Zoltan și Sarmalele Reci. Mă simt recunoscător pentru norocul ăsta. Iar întâlnirea cu Zoltan referitoare la copilărie m-a proiectat într-o altă lume. Mai tihnită, mai liniștită și lipsită de absurd. Ascultă interviul audio.
Zoltán s-a făcut mare.
Zoltán András
Oana este astăzi profesor universitar. Sociolog politic. Temută de toți elevii ei pentru că îi pică la examene. Și are dreptate. Pentru că așteaptă de la ei o opinie personală nu să arate că știu să copieze.
Clasa 1 a prins-o în 1977, un an greu care a marcat multă lume, însă cutremurul i-a adus pe toți mai aproape din familia ei, iar amintirile despre basmele vânătorești ale bunicului și plimbările de descoperire cu el prin oraș au un aer boem.
Oana e ambițioasă, hotărâtă, dedicată pasiunilor și valorilor ei. Și așa era și în copilărie. Am întrebat-o ce ar face acum dacă ar fi din nou în clasa 1 și mi-a răspuns că ar citi o carte din biblioteca clasei. Într-o lume în care nu ar exista bani și nevoia de a munci pentru ei Oana ar citi ca activitate de bază. Am tras concluzia că a rămas la fel de curioasă și dornică sa descopere lumea, oricâte cărți a citit până la vârsta asta.
Oana s-a făcut mare.
Gianina mi-a marcat tinerețea. S-a încăpățânat mereu să ne arate că lucrurile se pot face și altfel și a cam reușit, încă de când prezenta meteo la PRO TV. Pentru că termenul nonconformist nu se contrazice cu jovial. Are un umor subtil, o finețe în gesturi și mai ales o carismă unică cu care te dezarmează.
Gianina nu s-a făcut mare. Și nici nu se mai face. Pentru fotografia asta, am găsit-o într-un studio de radio, într-o dimineață însorită. Exact ca un copil, Gianina nu face economie de energie. Aleargă, se joacă, face glume cu toată lumea, intră în vorbă cu oricine de parcă i-ar cunoaște de o viață. Așa m-a luat și pe mine prima dată cand ne-am vazut. Zicea că ne cunoaștem de undeva. Nu am negat. Eu o știam de la televizor.
Când era mica era fascinata de frișca de la cofetarie. Nu-i de mirare că pentru ea “dragostea-i un biscuite în formă de stea“. Nici ca sărea coarda, sau avea patine cu rotile.
Gianina zice că are 70 de ani, impliniti, și se mândrește cu asta ca și cand e un ideal al oricarui copil, iar ea a reusit sa îl atingă mai devreme. O tinerete plină, care nu se mai sfarseste și care iși are sursa de infantilitate în mac-mac si in hi-hi-hi. Vei ințelege dacă asculți interviul audio.
Gianina (nu) s-a facut mare.
Daniel este inginer. Inginer sudor. Și manager de achiziții. L-am gasit cu greu într-o hală ascunsă bine într-un complex industrial din București prin care ne-am căutat ca soarele cu luna, complex care pe vremea comunismului era mândria țării. Astăzi cu munca unor oameni pricepuți ca el, renaște industria, pentru că trăim vremuri în care se construiește mult și cineva trebuie să sudeze și furnizeze acele fiare, care se aud și în fundalul interviului audio.
Clasa 1 ne-a prins pe amândoi în 1988 și cu Daniel am petrecut ore multe pe drumul spre casă de la școală, între cele două blocuri vecine în care locuiam – spărgând frunze cu palma pe pumn, la telefon în timp ce amandoi aveam varicelă, pe terenuri de fotbal și bineînțeles în clasă, dintr-a-ntâia până într-a opta. Așa că pe mine personal poveștile lui m-au răscolit pentru fac și eu parte din ele.
El este cumva scânteia de la care a pornit proiectul ăsta. S-a organizat la un moment dat întâlnirea cu clasa, de 20 de ani și a fost momentul când mi-am revăzut colegii pentru prima dată după despărțirea din clasa a 8-a. În memoria mea toți erau copii însă ceea ce vedeam semăna cu ei, dar erau ireal de maturi. Daniel chiar are câteva fire grizonate, că așa îi stă bine unui tată, manager și om serios. Așa că le-am lansat provocarea să își caute poza din clasa 1 cu coatele pe bancă. Daniel a fost primul care a găsit-o și când mi-a trimis-o m-am topit.
Când eram noi mici, Daniel era și mai mic. Un copil zglobiu, pasionat de Rapid care visa să se facă fobtalist. Pentru că era mai mic de statură, era oarecum mai dezavantajat și îmi amintesc apropo de juliturile menționate de el că la fotbal era mai mult pe jos decât în picioare, stătea în atac “la pomană” și când primea mingea cădea și mereu cerea fault. Poate de-asta spune că și-ar fi dorit să fie mai sigur pe el și să nu mai fie așa de sincer. Mie mi se pare că în copilărie toți suntem nesiguri pe noi, firavi și exagerat sinceri. Și mai cred că așa vrea universul să fim. Și e tare bine așa.
Daniel s-a făcut mare.
