Daniel este inginer. Inginer sudor. Și manager de achiziții. L-am gasit cu greu într-o hală ascunsă bine într-un complex industrial din București prin care ne-am căutat ca soarele cu luna, complex care pe vremea comunismului era mândria țării. Astăzi cu munca unor oameni pricepuți ca el, renaște industria, pentru că trăim vremuri în care se construiește mult și cineva trebuie să sudeze și furnizeze acele fiare, care se aud și în fundalul interviului audio.

Clasa 1 ne-a prins pe amândoi în 1988 și cu Daniel am petrecut ore multe pe drumul spre casă de la școală, între cele două blocuri vecine în care locuiam – spărgând frunze cu palma pe pumn, la telefon în timp ce amandoi aveam varicelă, pe terenuri de fotbal și bineînțeles în clasă, dintr-a-ntâia până într-a opta. Așa că pe mine personal poveștile lui m-au răscolit pentru fac și eu parte din ele.

El este cumva scânteia de la care a pornit proiectul ăsta. S-a organizat la un moment dat întâlnirea cu clasa, de 20 de ani și a fost momentul când mi-am revăzut colegii pentru prima dată după despărțirea din clasa a 8-a. În memoria mea toți erau copii însă ceea ce vedeam semăna cu ei, dar erau ireal de maturi. Daniel chiar are câteva fire grizonate, că așa îi stă bine unui tată, manager și om serios. Așa că le-am lansat provocarea să își caute poza din clasa 1 cu coatele pe bancă. Daniel a fost primul care a găsit-o și când mi-a trimis-o m-am topit.

Când eram noi mici, Daniel era și mai mic. Un copil zglobiu, pasionat de Rapid care visa să se facă fobtalist. Pentru că era mai mic de statură, era oarecum mai dezavantajat și îmi amintesc apropo de juliturile menționate de el că la fotbal era mai mult pe jos decât în picioare, stătea în atac “la pomană” și când primea mingea cădea și mereu cerea fault. Poate de-asta spune că și-ar fi dorit să fie mai sigur pe el și să nu mai fie așa de sincer. Mie mi se pare că în copilărie toți suntem nesiguri pe noi, firavi și exagerat sinceri. Și mai cred că așa vrea universul să fim. Și e tare bine așa.

Daniel s-a făcut mare.